Mutarea din casa părinților – bucurie sau teamă?

Mutarea din casa părinților – bucurie sau teamă?

- in Dezvoltare Personală
670
7

De opt luni și jumătate m-am mutat pentru prima dată din casa părinților mei. Într-adevăr, am mai fost plecată, dar întotdeauna am știut că nu mă mut cu totul. Acum, însă, este definitiv. Și îți spun sincer, chiar și după atâtea luni încă mă sperie teribil aceste cuvinte. La început m-a încântat ideea de a fi pe picioarele mele, de a mă muta la casa mea cu cel care îmi va deveni soț. Eram chiar nerăbdătoare, îmi doream să fac un pas în față către maturizare. Entuziasmul nu a dispărut, este prezent în sufletul meu, căci îmi place să explorez viața care mi-a fost dată, să mă cunosc mai bine cu fiecare nouă etapă prin care trec. Însă nu mi-e rușine să spun că mi-e greu.

Nu m-a pregătit nimeni pentru acest pas măreț. Nu mi-a zis nimeni că mă voi acomoda oarecum prea încet la acest nou început. Atunci când am decis să mă mut nu cred că am conștientizat ceea ce fac, de fapt. Nu m-am gândit că mă mut definitiv, nici nu mi-a trecut prin cap. Nu am realizat despre ce plecare importantă era vorba, nu am știut că trecerea la maturizare implică atât de multă emoție, o izbire atât de intensă de realitate.

Bineînțeles, nu toți oamenii sunt la fel, nu toate experiențele sunt la fel, dar sunt convinsă că unei fete îi este mai dificilă confruntarea cu maturizarea decât îi este unui băiat. Eu, cel puțin, am avut și încă am momente când mă doare ipostaza în care mă aflu. Am fost pregătită pentru mutare, dar nu am fost pregătită să le dau drumul părinților mei. Nu am acceptat întru totul faptul că a venit momentul să-mi clădesc o nouă familie și un viitor pentru ea. Nu am acceptat ideea că am crescut, cu toate că atunci când eram mică așteptam cu nerăbdare să devin femeie în toată firea. Când îmi doream asta nu a venit nimeni să-mi spună că nu este nevoie să mă grăbesc, întrucât timpul trece oricum. Chiar nimeni nu m-a anunțat de șocul pe care îl voi avea, iar eu am crezut că trecerea de la fată la femeie va fi floare la ureche.

Însă nu este, cu siguranță nu este. M-am confruntat cu o oarecare teamă în secunda în care am realizat că eu chiar m-am mutat de tot, apoi m-am îngrozit din cauza necunoscutului, căci nu mai fusesem pusă într-o asemenea situație vreodată. Până la urmă m-am obișnuit cu ideea, dar adevărul este că mai am zile încărcate de nostalgie peste care mă străduiesc să trec așa cum pot mai bine.

Cel mai mult mă copleșește depărtarea de ai mei, de părinți, de bunici, de prieteni, de casa în sine. Am petrecut aproape 25 de ani într-un cadru plin de iubire, acceptare și protecție. Însă vine un moment când puii trebuie să-și învingă temerile și să își ia zborul din cuibul confortabil pentru a evolua în continuare. Nu am știut, ce-i drept, că-mi va fi atât de greu să îmi iau rămas bun de la familie, însă am făcut-o. Independența vine cu un preț pe care ești nevoit să-l plătești ori că vrei, ori că nu vrei, iar de asta încep să mă conving abia acum.

Cum poți reuși să te obișnuiești cu noua etapă din viața ta?

  • Încurajează-te singur. Este important să știi că ești capabil să faci față acestui pas de o asemenea anvergură. Totul revine la normal în interiorul tău atâta timp cât accepți maturizarea propriei persoane.
  • Ai încredere în tine. Chiar dacă până acum poate că nu ai fost nevoit să te ocupi de plătirea facturilor, gătit, spălat sau curățenie, acestea se învață din mers. Nimeni nu s-a născut învățat, este normal să nu le știi pe toate de la bun început.
  • Acceptă-ți sentimentele contradictorii, este ok să le ai. Ba chiar este omenește să te bucuri de noile ispostaze și în același timp să te întristeze normalul pe care l-ai avut atâția ani, dar pe care ești nevoit să-l depășești acum.
  • Păstrează aceeași apropiere și iubire între tine și familia ta. Dacă te-ai mutat nu înseamnă că părinții te iubesc mai puțin sau că tu îi vei uita. Nicidecum. Totul rămâne la fel la nivel de simțire, iar acasă va rămâne întotdeauna acasă pentru tine, în timp ce ai tăi te vor sprijini la fel ca până acum.
  • Înțelege că nu ești singur. Cu toate că este firesc să te simți un pic neliniștit și pierdut, un pic în afara zonei tale de confort, fii sigur că nu ești singur. Familia îți rămâne familie, prietenii îți rămân prieteni. Pentru a te acomoda mai ușor și mai repede cu noua situație îți recomand să explorezi noul oraș, să socializezi, să îți faci noi cunoștințe. Persoana iubită nu va putea să îi înlocuiască pe toți cei dragi ție, așa că este necesar să îți construiești, atunci când te simți pregătit, un nou mediu pe care să-l privești ca fiind un al doilea acasă.
  • Gestionează-ți gândurile și sentimentele într-un mod sănătos. Nu este cazul să îți petreci timpul liber gândindu-te cât îți e de greu să faci față acestei provocări numite independență sau maturizare. Fă ceva productiv, citește, găsește-ți noi hobby-uri, petrece timp de calitate cu iubitul/iubita sau cu prietenii. Privește această etapă din viața ta ca pe o oportunitate de a te dezvolta, de a evolua, nu ca pe un moment bun pentru a-ți plânge de milă și pentru a-ți adânci temerile și nesiguranțele.

Desigur, aceste sfaturi le iau în considerare chiar eu însămi și m-aș bucura să știu că îți priesc și ție. Nu sunt literă de lege, însă reprezintă un scurt ”ghid de supraviețuire” din experiența proprie în condițiile parcurgerii unei noi etape firești din viață.

Tu, cel care ai trecut de ceva timp peste acest oarecare obstacol, ce sfaturi ai putea să oferi?

About the author

Facebook Comments

7 Comments

  1. Eu am un an de cand am facut asta si inca nu m-am obisnuit. Adica imi place ca m-am muatat cu el, ca avem viata noastra si toate cele, insa detest orasul in care m-am mutat!

    Nu pot sa suport Bucurestiul sub nicio forma, iar asta uneori ma deprima rau.

    1. Schimbati orasul in care locuiti! Poate asa vei fi mai ok cu situatia. 🙂

  2. In primul rand, felicitari pentru trecerea pe domeniu! Sa iti aduca multe bucurii noua casuta virtuala a blogului si cat mai multe articole reusite, ca tere mult imi place cum povestesti!
    M-am regasit usor usor in unele pasaje, doar ca la mine e cam diferita situatia. Am plecat din casa parinteasca acum 7 ani, in 2010, cand m-am inscris la facultate in Bucuresti. Ca si tine, am traversat o perioada de tranzitie, insa m-am invatat sa locuiesc singura intre timp. Singura fara grija parintilor ma refer, ca aici am stat 5 ani cu cea mai buna prietena a mea.
    E o perioada de acomodare la tine, insa daca va intelegeti bine, ai sa vezi ca in curand casa unde stai acum, va deveni acasa, iar cea parinteasca, va fi „la mama”. Vorbesc din proprie experienta. Si eu m-am mutat de doi ani cu iubitul meu si am trecut prin aceleasi lucruri ca si tine, doar ca la un nivel mai mic, pentru ca eu deja aveam 5 ani de locuit fara parinti in spate.
    Va doresc intelegere, sa va respectati si sa va iubiti! Asta e tot ce conteaza. Nici nu o sa realizezi cat de curand va deveni „casa lui” – „acasa”.

    1. Multumesc pentru felicitari si pentru impartasirea unei mici parti din experienta ta, Gianina! Cu siguranta este o perioada de acomodare si simt cu fiecare zi trecuta ca locul in care sunt devine ”acasa”. 🙂

  3. Eu as vrea dar din pacate nu se poate.

    1. Ce anume ai vrea si nu se poate, Amalia?

  4. Pingback: Ai simțit vreodată că nu ești bună de nimic? - biancabiziiac.ro

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like

5 adevăruri care te vor face un om mai bun

Știai că subconștientul reprezintă pilotul tău automat, cel